Pictura lui Ioan Sulea s-a dezvoltat în jurul elementelor cu semnificatie simbolica, evoluând de-a lungul anilor între figurativ si non figurativ. La început el a dat prioritate gestului, actiunii energice ce a transferat pe pânza stari sau, mai bine zis, a avut reactii la o problematica ce nu venea din imediat, ci dintr-o zona a imaginarului, a spiritualitatii religioase. El a dezvoltat cu constanta, în serii de lucrari realizate în perioada anilor 2000-2008 teme ca: “Geneza”, “Tronuri arhieresti”, “Lumini bizantine”, picturi în care gestualitatea si componenta cromatica au jucat rolul principal în cautarea unui raspuns caruia pictorul îi cauta solutii în zona instinctualului. Ioan Sulea face parte dintre acei artisti ce îsi plaseaza creatia în sfera unor evidente preocupari mistice. Nu despre o pictura de factura religioasa discutam în cazul lui, ci despre importanta pe care spectacolul, spectaculosul, o are în receptarea ritualului crestin. Este un factor caruia lumea Bizantului i-a acordat o mare importanta. Culoarea, lumina, o anume expresie decorativa a obiectelor însoteste desfasurarea întregului ritual, acestea toate au rolul lor în a ne ajuta sa atingem starea de gratie spre care cu totii aspiram. Ioan Sulea a înteles importanta expresiei plastice în acest context. Fara a-si propune sa caute raspunsuri, sa interpreteze, el este preocupat sa recupereze vizual elemente simbolice, obiecte ce însotesc desfasurarea momentelor importante în ritualul crestin.
Lucrurile nu sunt usor de realizat, iar pragul trecerii în planul semnificatiilor spirituale este o punte ce se trece cu greutate, ea nu tine doar de magia pe care artistul o aduce pe pânza, ci si de capacitatea privitorului de a se lasa atras într-un asemenea joc, de dorinta acestuia de a intra într-un asemenea dialog..
Trebuie sa admiram în cazul creatiei lui Ioan Sulea consecventa preocuparilor sale. Acestor serii de “Geneze”, i-au urmat alte teme ce l-au apropiat tot mai mult de substanta credintei. “Sfântul Potir”, “Învierea”, “Patimile”, Ultima cina” sunt serii de lucrari în care el încearca, printr-un exercitiu extrem de restrictiv în zona figuratiei, dar exploatând variante ale componentei cromatice sa ajunga la acel impact ce poate declansa în privitor resursele unei puternice emotivitati. Asa cum am spus, nu avem în fata o pictura ce apartine iconografiei crestine, ci este o viziune personala a pictorului în drumul sau spre desavârsire. Cum altfel am putea interpreta continua sa aplecare asupra unor momentele dramatice din istoria crestinismului, decât ca reactia unui bun crestin, a unui artist pentru care dragostea, cunoasterea, viata sunt asociate cu sufletul si trupul, cu continua cautare, atât în planul expresiei plastice, cît si al propriei formari spirituale.
Asemenea preocupari nu lasa artistului totala libertate de actiune asa cum am fi tentati sa presupunem. Exercitiul în zona abstractului a reprezentat pentru Ioan Sulea “jocul controlat”, sinteza, atât în plan compozitional cât si în cel al expresiei cromatice. Nevoia de a iesi dintr-o zona “interpretabila”, de a întelege, îl apropie de simbolistica spiritualitatii crestine. El apeleaza la simbolurile iconografiei crestine. Tema “Sfîntului Potir” concentreaza în ultimii ani preocuparile sale. Sfânta Taina, careia îi asociaza momentele fundamentale din istoria crestinismului, asa cum sunt Patimile si momentul Învierii, reprezinta mai degraba dorinta de a tine treaza constiinta existentei misterului si nu neaparat de a recrea vizual încarcatura spirituala a acestuia.
Pictura lui Ioan Sulea este bine “strunita”, iar autorul face dovada cunoasterii subtilitatilor limbajului cu care opereaza. El stie aborda cu rigoare o asemenea problematica, nu se lasa furat de mirajul sensibilitatii cromatice, structureaza compozitiile cu precizie remarcabila, dar la fel de bine exerseaza si în sfera picturalitatii, reusind acel echilibru armonios dintre desen si materialitatea cromatica. El stie sa foloseasca un tip de expresivitate decorativa, întâlnita si în traditia picturii religioase si a obiectelor de cult, tocmai pentru a veni în întâmpinarea privitorului, a-i crea un cadru atractiv pentru a putea medita la lucrurile profunde, de care agitatia cotidiana ne îndeparteaza tot mai mult.

Pentru Gheorghe Muresan lemnul este materialul în care prefera sa se exprime. Cu exceptia unor simpozioane, când el a abordat si alte materialitati, ceea ce realizeaza în propriul atelier este în exclusivitate dedicat întelegerii tot mai profunde a lemnului, expresivitatii plastice a acestui material care, mai ales în zona noastra, are o bogata traditie a utilizarii lui. Acest lucru sculptorul îl cunoaste foarte bine, el stie exploata, din perspectiva momentului actual, tot acest “bagaj” mostenit, ce tine mai ales de tehnologia prelucrarii lui.
Exista în lucrarile lui Gheorghe Muresan preocuparea de a recupera un tip de existenta ce a fost marcata de-a lungul istoriei, daca nu de dependenta, dar cu siguranta de folosirea calitatilor pe care lemnul s-a dovedit a le avea. Gheorghe Muresan vizualizeaza, într-un discurs analitic, istoria unei convietuiri ce identifica traditia locului, da imaginea unei tipologii a obiectului, relationeaza un habitat în care s-a construit aceasta legatura profunda între om si ambianta mediului sau. Lemnul este expresia profunda a acestei legaturi, prin el se pune în valoare o cultura, o tehnologie, iar toate acestea au dus la dezvoltarea unei viziuni ce în final a dat identitate spirituala unui popor.
Gheorghe Muresan cunoaste toate aceste lucruri foarte bine, iar în aceasta întâlnire cu lucrarile lui constatam ca el exploateaza capacitatile lui expresive astfel încît felul în care abordeaza lemnul este uneori insolit. Traditia tridimensionalitatii este un teritoriu unde folosirea lemnului a scris o istorie îndelungata, de la unealta la obiectul utilitar, în arhitectura sau în expresia artistica, îl regasim cu constanta în culturi si timpuri diferite. Cu un asemenea background, Gheorghe Muresan constientizeaza aceasta conditie de universalitate a materialului, iese din tiparele comune ale utilizarii lui, iar din perspectiva imaginarului, viziunea sa cultiva o relatiei simbolica cu universul gospodariei taranesti. Este un tip de expresivitate a volumelor ce aminteste constant sursa, rapelul facut cu consecventa la o traditie a locului, la simbolurile lui, la un tip de spiritualitate specifica. De-a lungul anilor Gheorghe Muresan pune accentul pe conditionarea unui tip de existenta de acest material, ajunge sa ne spuna o poveste pe care o recunoastem, în care ne regasim, dezvolta o poetica ce îi este proprie si, trebuie sa recunoastem, ne surprinde cu acest nou statut pe care îl acorda expresivitatii obiectului sculptural.
Reliefurile sale ating conditia tabloului, ele dezvolta o poveste nascuta si ea din traditia unui loc, fara a elimina nimic din ceea ce tine de zona sculpturalitatii. El îmbogateste aceste volume cu efecte ale picturalitatii, folosind din plin calitatile intrinseci ale materialului carora le adauga interventii de culoare. De asemenea el utilizeaza un desen realizat din jocul formelor, din articularea diferitelor elemente, stiind foarte bine echilibra expresivitatea plastica cu elemente ce tin de tehnica prelucrarii materialului. Regasim în aceste lucrari ambianta unui mediu cu tot ceea ce tine de derularea vietii de zi cu zi. Casa, elemente ale gospodariei taranesti, natura din preajma, elementele antropomorfe, simboluri venite din traditia crestina, toate acestea fac parte dintr-o istorie pe care o recunoastem dar care ne surprinde prin imaginarul pe care-l dezvolta. Sculptura lui Gheorghe Muresan argumenteaza puternic capacitatea omului de „a face”, de a descoperi forme si expresii noi. O viziune pe care am putea sa o numim post-moderna, prin care artistul rediscuta conditia si capacitatile expresive ale acestui material, ce continua sa dezvolte un potential expresiv neasteptat, pe care el îl exploateaza din perspectiva noilor tehnologii, a unui tip de imagine ce tine de contemporaneitatea în care traim.

Maria-Magdalena Crisan