Pentru Mirela Traistaru gradina este un microcosmos, o lume personalizata prin gestul sau de a marca unghiurile privirii. Semnificatia acestui exercitiu se traduce pentru ea în placerea de a vizualiza, de a decupa imagini, în final de a se auto-prezenta prin acest dialog dintre om si natura. Ea nu inventeaza, ci decupeaza, pune în valoare privelisti devenite idilice, mai ales pentru privitorul citadin. Ea este personajul pe care nu-l vedem, dar care înlesneste aceasta cunoastere, introduce ochiul nostru într-un univers pe lânga care trecem cu usurinta fara a-l privi cu atentie. La rîndul lor, gradinile sau parcurile, sursele ei constante de inspiratie, sunt imaginate de om, sunt construite, induc un anume spirit prin care frumosul natural este pus în valoare. Este o lume reala, dar controlata. O scenografie pe care ea o descopera în mediul ambiant si în care intervine, nu doar prin decupaje, ci si prin stabilirea unei relatii directe cu acesta. Ea construieste totul din perspectiva unei imagini integratoare, pe care în acest moment am putea sa o privim ca pe un manifest ce trebuie sa trezeasca omenirea din artificialitatea în care traieste. Miracolul naturii este un fapt pe care îl descoperim zi de zi, el ramîne în continuare sursa inepuizabila chiar si pentru o lume ce a avut iluzia pentru o clipa ca îl poate ignora.
Pentru Mirela Traistaru relatia cu mediul natural este privita din perspectiva unei iluzorii întoarceri spre origini. Chiar daca privirea ei se opreste asupra unor gradini construite, imaginate de mintea omului, accentul pe care ea îl scoate în evidenta în pictura sa este cel al salbaticiei, al unei vitalitati ce nu poate fi constrînsa, ce se dezvolta de la sine si nu neaparat pe cel al geometriei, al unei arhitecturi dirijate de mîna omului. Vegetatia abundenta, diversitatea, explozia unei frumuseti salbatice fac ca aceste colturi de parcuri sau gradini sa aiba o forta recuperatoare extraordinara. Aceste imagini pe care le gasim în pictura ei sunt o prezenta greu de ignorat, reprezinta o lume careia trebuie sa-i ramînem parteneri, convinsi fiind ca facem parte din ea, ca ne apartinem unii celorlalti.
Nu întâmplator una dintre primele ei expozitii a purtat numele de „Paradis”, loc primordial, centrul aspiratiilor noastre, metafora nostalgica a tuturor idealurilor imaginate de omenire în existenta ei, locul unde binele ramâne suveran. În spiritul acestor idealuri ea priveste relatia om-natura nu ca pe o realitate pasiva, ci în actiune. Dorinta integrarii, comuniunea cu aceasta îi dau Mirelei Traistaru prilejul de a imagina personaje-gradini, de a crea o realitate, ce comunica în doua directii importante: frumosul, armonia si miracolul vietii, capacitatea de a renaste, de a perpetua. Asa s-a nascut body-painting-ul, o modalitate nu de ea inventata, dar la noi, ea este printre putini care o practica. Personaje feminine, rasar din gradinile imaginate de ea, devin o realitate palpabila, o prezenta ce simbolizeaza unitatea unui mediu, ale carui valente comune sunt usor de descoperit. Ea coboara din sfera imaginatiei poetice metafore greu de egalat, le traduce într-un fel propriu lumii în care traim, prin nevoia de concret, de a face sa devina palpabil un lucru pe care altadata îl acceptam doar ca iluzie. Femei-gradini, simbolul unei lumi aflata în continua prefacere. Feminitatea este vazuta ca o gradina ce simbolizeaza esenta vietii. Iar aceasta ramâne, chiar si pentru orgoliul contemporan, cel care uneori se amageste cu iluzia ca este stapânul lumii în care traieste, miracolul ce se repeta în fiecare clipa si care scapa întelesului.
Privind aceste gradini si personajele coborâte din ele, traim farmecul anotimpurilor ce se succed, al trecerii timpului, ciclul continuu al lumii vii, renasterea perpetua, avem speranta fara de care n-am putea fi.

Maria-Magdalena Crisan