Între mit si modernitate

Acum cînd ma gîndesc la Gheorghe Iliescu-Calinesti îmi vin în minte cuvintele scrise de el pe un album pe care mi-l daruia în 1991: „ Lui Dumnezeu i-a placut lumina si mie pamîntul”. Sa fi fost în aceasta afirmatie orgoliu artistului sau umilinta celui constient de destinul sau legat de orizontul imediat, de lumea palpabila, pe care o redescoperea în fiecare zi? În structura sa sculptorul a fost un poet. De-a lungul anilor el a descoperit poezia lemnului, a bronzului, a pietrei, dar în final si pe cea a cuvîntului.
Cum am putea defini acum dimensiunea spirituala a acestei creatii, ce a ramas consecventa idealurilor în care a crezut? Sculptorul s-a simtit întotdeauna legat de acest pamînt, de traditia, de natura si de oamenii lui. Acum cînd îi privim opera, ne dam seama ca el facea parte din categoria celor ce gîndesc lucrurile în continuitatea lor, au credinta unui destin al locului, al unui „dat” pe care trebuie întotdeauna sa-l iei în calcul. Lucrarile lui Gheorghe Iliescu-Calinesti ne fac sa credem ca suntem fiii naturii, ca existenta noastra este stapînita de legile firii, ca armonia este data de acordul cu mediul în care traim. Încrederea în ordinea naturii, în ritmul ei face sa apartinem cosmosului, iar crezul obsedant al sculptorului era „de a lucra în spiritul naturii, care elibereaza artistul de tutela unor ideologii si îl subordoneaza spiritului armonios al lumii”.
Pentru sculptorul Calinesti acest lucru s-a manifestat în tot ceea ce a gîndit. De la dorinta de a adauga numelui sau si pe cel al satului argesean în care s-a nascut, pîna la opera pe care a creat-o ca un reflex al acestei lumi, al naturii si al satului românesc, el a avut capacitatea de a articula elementele fundamentale ale acestei traditii cu modernitatea timpului sau. În contextul creatiei sale, lucrul cu lemnul, materialitatea preferata în care sculptorul s-a exprimat, vorbeste despre „locul sacru”, despre arhetip, despre gestul initiatic al cioplirii, despre arborele cosmic. Opera lui este populata de plasmuiri ce dezvaluie dubla natura chtonica si vegetala a fiintei lemnului, aminteste de lumea magica a formelor care ne poarta spre vîrsta de aur a omenirii. De-a lungul anilor, în opera sa el a dezvoltat cu consecventa teme care toate, trimit spre ancestralitate: NODUL GENERATIILOR, SARPELE CASEI, SOARELE, OCHIUL BATRÎNULUI, MIEZUL PAMÎNTULUI, FAMILIA, etc.
Indiferent de materialitatea în care s-a exprimat Gheorghe Iliescu-Calinesti nu se îndeparteaza de mit. El si-a însusit deviza prin care, functionalul si esteticul fuzioneaza în unealta, atingînd expresivitati dintre cele mai epurate de-a lungul timpurilor. Acest principiu îl aplica si operei sale, astfel încît, cu cît privesti mai mult o lucrare a sculptorului, ea dezvaluie capacitatea formei de a ”fuziona” cu materialul. Copacul-lemnul, maret si falnic poarta vitalitatea perpetua a naturii. Într-un astfel de material sculptorul nu putea concepe decît sinteze, obiecte-semn, raportari ce duc spre universalitate. Iliescu-Calinesti a înteles foarte bine procesul cosmogoniei noastre, semnificatiile simbolice pe care acest material le-a avut de-a lungul timpului.
Este extraordinar echilibrul cu care sculptura lui Gheorghe Iliescu-Calinesti poarta semnele venite dintr-o cultura ancestrala si se integreaza spiritului modern. Lucrarile lui au densitate, dezvolta o energie interioara. În majoritatea primeaza formele masive, dar nu de putine ori întîlnim si expresia fragila a acestui material. O lucrare semnata „Calinesti” impresioneaza prin armonia sa cu spatiul în care este amplasata, prin tehnica sigura a cioplitului. Stilistic, lucrarile lui indica un fond antropologic comun imaginarului colectiv, un depozit imemorial de „modele” ce apartin vechilor civilizatii. Legatura imediata o gasim în traditia noastra, într-o „vocatie tehnica” ce vine din viata de fiecare zi a taranului, dintr-o civilizatie agrara demult asimilata reperelor valorice si care are o contributie esentiala în definirea profilului nostru spiritual. Drumul artistului catre aceasta solutie, catre o sinteza de o limpezime cutremuratoare a fost lung si anevoios. Dar el a reusit ca, indiferent de materialul în care se exprima sa mizeze pe acest gest initiatic al taranului care ciopleste, sa mearga mai departe catre forma, catre ceea ce Gabo numea „baza emotionala a sculpturii”. Iar laboratorul acestui demers îl citim astazi în desenele lui Gheorghe Iliescu-Calinesti, în linia sigura, în sinteza ce se naste pe foaia alba de hîrtie, aparent fara cel mai mic efort. Este rezultatul unui exercitiu îndelung facut, a capacitatii artistului de a citi esenta, de a întelege cu profunzime o realitate vizuala, de a pasi dincolo de aparente si a percepe fiecare lucru asemenea unui portret. Putem spune ca tot ceea ce a imaginat Gheorghe Iliescu-Calinesti are dimensiunea portretului, contine atributele si esenta individualitatii fiecarui lucru exprimat.
Gheorghe Iliescu-Calinesti a fost unul dintre sculptorii care au înteles expresia monumentala a sculpturii, articularea ei în spatiu, a înteles particularitatea fiecareia dintre materialitatile folosite. Dar trebuie sa spunem, lemnul a fost cel mai aproape de persoanlitatea sa, a fost cel în care a descoperit si a gasit solutiile limbajului sau.
Sculptura lui Gheorghe Iliescu-Calinesti are soliditatea, la propriu si la figurat lucrului facut sa dainuie. Lemnele lui poarta în ele spiritul copacului, verticalitatea, maiestatea, frumusetea simpla, austera, o articulare ce se raporteaza direct la maretia naturii. Tot asa se întîmpla si cu pietra sau bronzul, alte materiale pe care le-a preferat. Lucrarile lui par sa apartina spatiului în care se afla, au ceva vesnic, fundamental si de neclintit. Gheorghe Iliescu-Calinesti nu prefera lucrurile usoare, nearticulate. Indiferent de dimensiuni, tot ceea ce el a creat este un semn ce se vrea unic si definitiv. Este un semn! Opera lui este imaginea directa si convingatoare a faptului ca divinitatea vorbeste prin mîna artistului. Este un drum pe care el se întîlneste cu Brâncusi, cu George Apostu, reusind sa-si construiasca propria dimensiune spirituala, sa opereze într-un plan al vizualitatii care este numai al lui.

Maria-Magdalena Crisan