Marcel Lupşe vine dintr-o zonă bine conturată geografic şi cultural pentru ca acest lucru să nu se reflecte şi în pictura sa. De-a lungul anilor, plastica sa a demonstrat un atent exerciţiu al privirii, elaborarea actului creator fiind efectul unui continuu dialog interior, al analizei la care supune universul din preajma sa.
Autoportrete şi peisaje, o tematică ce vorbeşte despre investigaţii făcute asupra propriei personalităţi, dialog purtat cu sine dar şi cu tot ceea ce cade în aria privirii sale. În toate acestea preocuparea este de a descoperi identitatea, de a atinge momentul de graţie, ce scoate din anonimatul obişnuitului dimensiunea unei clipe trăite.
Marcel Lupşe este artistul pentru care sinceritatea percepţiei este prioritară în alcătuirea imaginii expresive, în jurul căreia şi-a construit, în toţi aceşti ani, opera. El nu inventează, ci extrage, deschide perspective noi, redimensionează o realitate cu toată istoria din jurul ei, cu tradiţii şi obiceiuri, ce induc întotdeauna o perspectivă integratoare. Un mănunchi de scaieţi capătă rezonanţe sonore, are fragilitate şi candoare, poartă amintirea unui moment, încărcat de tot acel ritual al identităţii lui, al transformării lui într-un simbol venit din sfera culturii ancestrale. Aceiaşi perspectivă o regăsim şi în ?Copacul? sau la ?Florile de leac?, în mai multe ipostaze ale ?Grădinii lui Ion?, şi în multe alte imagini, în care trecerea timpului este percepută ca un parcurs existenţial. Descoperim în pictura lui Marcel Lupşe o prezenţă organică a spaţiului şi timpului, o absorbţie şi o trăire a acestui ritm cosmic, ce face ca ea să se identifice cu un timp şi un spaţiu bine localizate. Este o lume ce nu poate fi niciodată confundată, ce pune în valoare dimensiunea atît de particulară a locului, care nu este doar expresia sa fizică, ci identifică întotdeauna înţelesurile adânci ale convieţuirii. Este o natură în care oamenii nu se văd, dar pe care o simţi locuită. Câtă deosebire există între priveliştile din zona Bistriţei şi cele de la Tescani! Putem vorbi despre adevărate ?portrete? ale locului, ale unei lumi care-şi trăieşte propria identitate.
Despre acest efort identitar trebuie să vorbim întotdeauna atunci când privim o pictură de Marcel Lupşe. Despre acest lucru vorbeşte şi ampla serie de autoportrete, de ipostaze şi trăiri, de modelări subtile ale expresiei ce ne lasă să tragem concluzia, că pe acest chip regăsim tot bagajul vizual, toată experienţa unei vieţi. Vigoarea expresivităţii emană ceva din puterea locului, din forţa firului de iarbă, a florilor de câmp, a vegetaţiei menite parcă a ne spune că trecerea este iluzorie, ea există doar pentru a putea trăi cu mai multă bucurie sărbătoarea reânvierii.
Acesta este secretul, forţa cu care se încarcă pictura lui Marcel Lupşe. Există în ea acel specific al locului, ce a adus de-a lungul anilor la Bistria mulţi artişti, ademeniţi de dealurile din preajmă, de cele de la Sângeorz Băi aflate în apropiere, de oameni şi de felul lor de a fi, de lumina şi umbra ce dezvăluie privelişti misterioase şi scot la iveală o lume cuprinzătoare în sensuri şi înţelesuri. Iar pictorul nostru s-a alăturat de câţiva ani tradiţiei pe care Tescaniul a adus-o în pictura românească contemporană, venind cu tot acest bagaj, ce l-a făcut să descopere poate mai direct decât alţii, o altă dimensiune, mai gravă, mai tensionată, percepută nu atât prin normalitatea unei convieţuiri în dimensiunile unui spaţiu, ci mai ales, retrăind spiritual destinul acestui loc, legat de numele lui George Enescu. Este un tip de exerciţiu pictural ce nu va dispărea niciodată, stimulând intuiţia, el pune în valoare sensibilităţi ascunse, acumulări ce fac ca imaginile să poarte identitatea locului şi a celui care le crează.
Am numit această expoziţie ?Lumini şi umbre?, semnele evidente ale unui proces complex, îndelung exersat, modalitate prin care necunoscutul devine cunoscut, nevăzutul se lasă văzut. Este un joc continuu, pe care însăşi natura îl pune magistral în valoare şi unde aceste elemente sunt întotdeauna protagoniştii principali. Aşa se întâmplă în pictura lui Marcel Lupşe construită pe jocul contrastelor, modelate cu subtilităţi tonale, integrate unor geometrii ce amplifică încărcătura simbolică.
Despre acelaşi lucru putem vorbi şi în seria de lucrări de tinereţe, mari compoziţii, obiecte-instalaţii construite din pliculeţe de ceai, a căror semnificaţie nu se reduce doar la o expresivitate plastică surprinzătoare, ci vorbesc în primul rând despre un ritual, ele fiind adevărate construcţii imaginative, născute în jurul unei ceşti de ceai. În final descoperim confesiunea unui artist, în perioada anilor grei, privită şi acesta tot din perspectiva luminii şi umbrei.

Maria-Magdalena Crişan