Memoria şi spiritul locului

Orice loc din lume este – sau poate fi – depozitarul unui tezaur de umanitate. Lacătul genezei unui model identitar, al unei capodopere zămislite într-un spaţiu definit.
Un summum de locuri, de aşezări umane, de oraşe antice sau cetăţi medievale poartă, de-a lungul veacurilor, rostirea faptelor celor ce le-au locuit. Unicitatea lor creatoare. Tot aşa şi oamenii sau comunităţile privilegiate de Dumnezeu care îşi doresc să lege temple de cer, după o vieţuire constantă sau fragmentară într-un loc anume degajă un spirit al acelui spaţiu, reflectat în memoria lor afectivă, imaginativă sau ideatică; în atitudinea lor faţă de semeni şi în respectul pentru sanctuarele zidite. Altfel spus, ducem cu noi, în drumurile noastre, drepte sau sinuoase, microuniversul ce ne-a însoţit de la primul strigăt: casa cu pridvor, vatra, grădina cu flori, candoarea celor apropiaţi, mângâierile bunicii, un Anghel cobzarul sau uliţa lui Ioachim, chipurile luminoase ale sfinţilor de pe pereţii bisericii din sat, arţarul din valea copilăriei noastre legănate de basme şi jocuri... Satul arhaic înveşnicit în privelişti picturale, pulsând de nelinişti sau mijind de sub aburul rânduielilor zilei! Ce mai lume! Profundă, memorabilă şi atârnată de o amintire. Dar nu e numai atât. Înrămând „tablourile” atâtor memorii afective suntem deja foarte bogaţi.
E drept că oamenirea a dat sens şi substanţă locurilor unde a trăit, pe care şi le-a apropiat, impregnându-le cu materialitatea fiinţei sale; cu duhul vieţii ei. Le-a întipărit în arhiva minţii, le-a purtat ca pe nişte odoare, le-a povestit în dorurile, bucuriile şi nostalgiile ei. Le-a înnobilat cu un gând.
Dar totul este de o copleşitoare simplitate: venim dintr-un trecut care ne marcheazã existenţa, esenţa devenirii şi împlinirii. Fără el nu am fi nimic. În toţi subzistă licărul dorinţei de a lăsa ceva în urmă, într-un spaţiu al memoriei colective, o amprentă care să evoce căutările noastre, reverenţele în faţa fabuloaselor istorii şi a arhetipurilor culturale. Sau pur şi simplu frumuseţea ideii de a sta treji întru păstarea şi perpetuare lor. Graţie memoriei, eul nostru dobândeşte continuitatea identităţii în timp; memoriei îi datorăm „aşezarea” fluidului temporal în care trecutul se leagă de prezent, iar prezentul de viitor. Nu ne rãmâne decât să convertim în aur pur cele ştiute şi aflate, la un loc cu experienţa dobândită.
Şi, pentru a dura un zid împotriva neantului spre care, uneori, suntem împinşi, ar trebui să nu întinăm conştiinţa de veghe. Să nu pierdem absolut nimic din ceea ce este esenţial spiritului uman. Să păstrăm ierarhia valorilor transmise de înaintaşi, adăugându-le greutatea preţuirii noastre. Pentru că dincolo de memorie se întinde uitarea. Pericol iminent în pierderea identităţii pesonale a individului, a identităţii istorice şi culturale, deopotrivă. În fond, „biografia” umanităţii s-a clădit pe straturi succesive ale memoriei întregii ei deveniri: memoria politică, memoria ştiinţifică, memoria mentalităţilor, a luptei pentru supravieţuire, memoria războaielor de cucerire şi a celor de apărare, memoria religiilor, memoria medicinei, memoria celor şapte arte, etc., etc. Însăşi istoria artelor plastice însumează straturi succesive ale memoriei artelor născute o dată cu omenirea. Iar fiecare epocă a preluat de la cea anterioară experienţa acumulată, filtrând-o prin grila propriei identităţi, îmbogăţind-o, simplificând-o sau adăugându-i nuanţe şi sensuri specifice timpului şi locului său.

Pe urma arheologiilor afective

Şase identităţi disticte ale plasticii contemporane – Ana Asavei Pietraru, Elena Gabriela Drăghici, Marin Gherasim, Aureliu Răzvan Ionescu, George Paul Mihail şi Radu Oltean – reprezentanţi a trei generaţii de artişti, încearcă să recupereze „memoria locului”, în cadrul unei expoziţii cu acelaşi titlu, găzduite pe simezele Galeriei Veroni Art. Peste 80 de lucrări de pictură şi grafică ilustrează cât de puternic poate fi „spiritul identitar” atunci când îşi dezvăluie chipul.
Ana Asavei-Pietraru, de pildă, îşi circumscrie demersul în jurul „Casei cu amintiri a bunicii”. Locurile care i-au marcat copilăria au avut o semnificaţie afectivă în existenţa sa, constituind şi o amplă sursă de inspiraţie. „Ograda bunicii” este cutia cu minuni în care Ana Asavei descoperă forţa purificatoare a obiectelor „domestice”. Pictoriţa găseşte astfel soluţia salvatoare împotriva artificializării vieţii, tipică societăţii posmoderne. Casa natală, curtea, dolia bunicii, sunt portretizate, într-un suspin nostalgic, prin texturi şi structuri similare celor din realitate, în culori puternice care evocă fie pâlpâirea focului din vatră, fie dezordinea firească din depozitul cu amintiri, câştigând teren mai mult spiritul locului decât pitorescul său.
Elena Gabriela Drăghici, care, prin structură şi tip de discurs, trimite la filonul artei tradiţionale româneşti, este atrasă de experienţa călătoriilor din care decupează concretul imediat, redat în notă figurativă. Fără a cădea în capcana mimetismului facil. Acuarelele sale sunt un elogiu adus detaliului, memoriei locurilor cu pregnantă încărcătură emoţională şi culturală. O catedrală, o casă veche, o poartă sau o stradă din Sibiu, cărora le surprinde bogăţia stilistică a elementelor arhitectonice, pledează, în întregul lor, pentru sublimul memoriei locului. Li se adaugă seria „dealurilor” – adevărate portrete în mişcare peste care pluteşte aerul complicităţii cu eternul. Armonia cromatică şi claritatea desenului conferă acestor arheologii afective unitate şi rezistenţã.
Pentru pictorul Marin Gherasim „memoria locului” nu este o sintagmă conjuncturală, ci una care sălăşluieşte dintotdeauna în tablourile sale. Arhitecturi pictate, contururi de lăcaşuri, fie că se referă la monumente de cult, unice în spaţiul cultural autohton – Corbii de Piatră sau Biserica de cretă Basarabi – fie că evocă martirii creştini, ale căror nume trecute pe cripta de la Niculiţel le consemnează infiorat de plinătatea acestor tăcute arheologii ale spiritului, omagiind jertfa (Zoticos, Atolos, Camacis, Filipos) – sunt locuri la care a participat prin trăirea sa. Acestora le alăturã imagini „de generalitate” – absidele: „Reconstruirea absidei”, „Memoria absidei albastre”, pânze de dimensiuni medii sau mari locuite de suverana emoţie. În pofida rigorii şi geometrismului formelor, Marin Gherasim a câştigat de mult marele pariu cu sine însuşi. „Să confer geometricului inflexiuni vitale, iată un pariu pe care va trebui să-l câştig”, mărturisea cândva, în jurnalul său de atelier.
Aureliu Rãzvan Ionescu şi-a dobândit, cu osârdie, statutul de peregrin al „Oraşelor regăsite” şi al „Oraşelor suprapuse” sau al „Cartografiilor afective” – cu care ne bucură privirea de trei decenii. Un recurs la repertoriul de semne cartografice şi caligrafice ale vechilor hărţi şi codice, construcţii cerebrale ce îi deschid poarta spre civilizaţăiile antice, spre trecutul lumilor nevăzute, de care se apropie cu o structurală curiozitate şi infinită plăcere a cercetării prin intermediul limbajului plastic. Recognoscibile în orice context, picturile de un mare rafinament coloristic ale lui Aureliu Ionescu, preschimbă efemerul în durată; dau sens arhipelagului de tonuri de la negru ponderat la pământuri arse, de la verzuri închise la roşuri de ţiglă. Un spectacol în surdină, tulburător şi fascinat, prin originalitatea abordărilor.
Universul artei lui George Paul Mihail pare să rămână, în mod fericit, sub semnul „bijuteriilor” arhitectonice. De la „micul Paris”, la Roma şi Veneţia, graficianul străbate fizic, vizual şi afectiv, varii spaţii culturale şi geografice în căutarea „armoniilor muzicale” la care trimite regina artelor - arhitectura. George Mihail este un autentic portretist al clădirilor de epocă, repere ale spiritualităţii româneşti sau universale -simţite, citite, trăite pe viu şi desenate, in situ, cu minuţie de orfevru. Decupate din contextul lor, parcă spre a şi le revendica artistic, şi prezentate în chip de personaje, acestea par dispuse să ne provoace la dialog. Şi reuşesc prin perfecţiunea cu care ne provoacă.
Radu Oltean are privilegiul rar de a privi trecutul de la înălţimea pe care o merită. Pornind de la un detaliu al locurilor care îl atrag în mod deosebit, artistul se afundă în arhive şi nu mai iese de acolo decât atunci când a isprăvit cercetarea. Muncă de istoric, de arheolog, de arhitect, de excelent colorist. Cu mijloecele proprii picturii, „survolează” vizual şi emoţional siturile încărcate de istorie, le recompune, de dragul imaginii, în tehnici mixte, şi ne face praf cu reconstituirile sale de mare clasă. Cetăţile medievale îl seduc până la uitarea de sine; se contopeşte cu întregul inventar arhitectonic al oraşelor de odinioară - Timişoara, Cluj, Braşov, Bucureşti, Sibiu.. şi lista poate continua, iar acest tip de hărţi sunt foarte căutate, fiind unice în peisajul artistic autohton ca, de altfel, şi autorul lor.
Iată de ce expoziţia „Memoria locului” de la Galeria Veroniki Art are, la rându-i, avantajul unui speciale întâlniri cu publicul.

Veronica Marinescu