Orice istorie despre felul în care un artist îsi construieste opera începe din atelierul sãu. De cele mai multe ori ne facem propria proiectie despre imaginea atelierului unui artist, îl recreãm în mintea noastrã în functie de obiectul pe care-l avem în fatã, iar atunci când ajungem sã-l cunoastem suntem de cele mai multe ori, surprinsi de ceea ce descoperim.

În atelierul lui Ion Stendl am fost la începutul anilor 90, cu prilejul unui film fãcut pentru Televiziunea Românã. Nu stiu cât de mult am gândit anterior asupra universului pe care ar fi trebuit sã-l descopãr acolo, dar ideea clarã pe care o aveam era cã, pentru o operã în care aveam de-a face cu o lume structuratã, analizatã atent si destul de logicã în demersul ei, atelierul ar trebui sã fie un fel de replicã a acesteia, sã exprime o anume ordine si rigoare. Primul pas în atelierul lui Stendl a fost fascinant. Era un fel de bazar, un loc în care descopereai aproape orice. Am recunoscut imediat multe dintre motivele preferate, interesul pentru tot ce poate da informatii, multe cãrti, fotografii, un fel de acvariu, asa cum îl numeste Ion Stendl, care poate interesa un artist fascinat de realitate, de lumi si civilizatii trecute, dintre care unele mai putin cunoscute. Înconjurat de acest univers artistul se simte dator sã-l înteleagã, sã-si gãseascã propriul loc în contextul lui, sã dea o imagine particularã a felului în care percepe ceea ce se întâmplã în preajma sa.

Ion Stendl este unul dintre artistii care petrece foarte mult timp în atelierul sãu, aici el este captat într-un joc, asa cum îmi mãrturisea la un moment dat, ?în care obiecte si imagini disparate din realitatea imediatã, prin analogie si vis mã duc obsesiv la inventarea unei realitãti. Câteodatã cu Leonardo, Mantegna, Dürer sau Tizian, câteodatã cu un model, de cele mai multe ori singur, mã scufund într-o lume vrãjitã, necunoscutã, plinã de surprize. Iar adesea, la sfârsitul trudei mã ridic cu realitatea mea, nu cu o perlã ci, cel mai adesea, cu mâna plinã cu nisip. Atunci, fãrã zgomot se asazã în atelierul meu, în mijlocul atelierului, cu aripile obosite, Melancolia?.

Este una dintre cele mai frumoase si profunde mãrturii despre truda zilnicã a artistului, despre universul atât de personal pe care fiecare ni-l construim, despre infinitatea acestor lumi pe care le imaginãm.

PICTORUL si MODELUL este pentru Ion Stendl titlul cel mai potrivit pentru întreaga sa operã de pânã acum. Asa se numeste unul dintre cele mai importante cicluri ale creatiei, pictorul fiind în mod constient legat de oferta pe care lumea înconjurãtoare o face. Dar sensul pe care îl atribuim de aceastã datã sintagmei este unul mult mai larg. ?Pictorul si modelul? este universul unui important artist contemporan stimulat de tot ceea ce gândirea a produs, stimulat de naturã, de omul de lângã el, stimulat de vizualitate. Opera lui Ion Stendl este un produs direct al vizualului. Apelul constant pe care-l face la concret, la element, la ?sursã? este un tip de credibilitate pe care el si-a construit propriul univers creator. Imaginea pãstratã ca fragment, în cazul lui vehiculeazã idei. Iar câteva dintre ele s-au constituit de-a lungul anilor în teme importante pentru opera sa. Rememorând, am putea cita aici preocupãrile în zona arheologiei, a fragmentelor recuperate (tema Cavalerului Trac, Sfinxul, chiar un întreg ciclu se numeste ?Arheologica?), apoi o altã temã a fost legatã de pictura clasicã (?Efigie pentru Mantegnea?, ?Melancolia?, ?Leonardo?, ?Coloana lui Michelangelo?). Fragmente din pictura marilor maestrii sunt o constantã a picturalitãtii sale, întâlnirea cu un mod specific de gândire pe care Ion Stendl îl stie fructifica cu multã abilitate. Dar tema pe care a o întâlnim cu constantã în opera sa este nudul. Fie prin prezenta directã a modelului în atelier, dar, mai degrabã, putem vorbi în lucrãrile sale despre o istorie a corporalitãtii de-a lungul secolelor. Creatia lui Ion Stendl exprimã paradigma artistului marcat de puterea observatiei, de cea a memoriei si de cea a sintezei.

O asemenea operã a avut de-a lungul anilor preocupãri foarte diferite. De la desen, a cãrui constantã o remarcãm, la picturã, fotografie, tapiserie sau obiect, colaj, toate acestea reprezintã o arie foarte largã, o investigatie amplã în zona vizualitãtii. Iar dacã analizãm mai profund putem vorbi în contextul creatiei sale despre un tip de abordare contrapuncticã a problemelor de limbaj: desen-culoare, concret-abstract, static-miscare, clasic-modern, el alterneazã bidimensionalitatea cu tridimensionalul, cu nevoia iesirii în spatiu. Trebuie sã ne imaginãm cã toatã aceastã lume extrem de diversã se regãseste concomitent în lucrãrile sale. Este un fel de adaptare, de reactie potrivitã în fata impactului direct, la care el rãspunde prin felul personal de a recrea, cu elemente cunoscute, propria imagine.

În structura sa Ion Stendl este un artist de formulã clasicã. Dar felul în care îsi gândeste lucrãrile ne convinge cã avem de-a face cu o constiintã postmodernã. O problemã importantã pe care el si-o pune este cea a reinterpretãrii, a unei noi contextualizãri, bazându-se pe temeinica cunoastere a unor perioade importante din istoria culturalã a omenirii. Antichitatea Greco-Romanã, Renasterea, modernitatea sunt privite sub lupa atentã a artistului. Într-o primã etapã el se raporteazã la probleme de tehnicã, de mestesug, iar apoi, o datã acestea asimilate, îsi construieste propriul univers. Este felul în care lui Ion Stendl îi putem atribui calificativul de ?clasic?, iar ceea ce a fãcut demonstreazã cã metoda sa este sfântã. Numai prin cunoastere, întelegând temeinic limbajul celorlalti, poti merge mai departe, poti reconstrui în spiritual viziunii proprii, iar aceste lucruri, de-a lungul anilor, i-au adus artistului mari satisfactii.

Metamorfoza care se întâmplã pe parcursul acestei atente analize, atunci când privesti ceva si nimeresti în cu totul altã parte, când reusesti sã te descoperi pe tine este, cred, partea cea mai fascinantã care se petrece în laboratorul oricãrui artist. Dar în tot acest conglomerat de imagini, de contacte culturale a existat pentru Ion Stendl un ?fir rosu? care l-a condus. Tema pe care o regãsim cu consecventã în creatia sa este nudul, acolo unde el descoperã nu doar frumusetea femininã, asa cum este vãzutã în diferite epoci, ci, ceea ce îl preocupã mai ales sunt compozitiile cu volume, constructia. Acest lucru l-a determinat ca pe tot parcursul anilor desenul sã aibã cea mai mare pondere în creatia sa. Numeroasele schite încep cu asternerea pe foaie a unui gând apãrut pe filiere nebãnuite, iar putinul care rãmâne din tot acest exercitiu continuu, provocator, declanseazã numeroasele variante, pânã când lucrurile ajung sã fie cu totul altceva. Altfel compuse si recompuse, ele devin nucleul marilor teme pe care pictorul le-a dezvoltat pe parcursul anilor.

Pentru un artist ca Ion Stendl exercitiul desenului înseamnã punerea privirii sub un control. Acest instrument nemilos care este vârful penitei sau creionul, a devenit pentru el un bun prieten. Prin multiple investigatii el ajunge sã opereze cu douã tipuri de imagini, concrete si abstracte, acestea fiind cele douã directii în care, încã din anii de început si-a lansat cercetãrile. Acest lucru a determinat ca, si în privinta tehnicilor, preocupãrile lui sã fie destul de variate. Alãturi de desen, Ion Stendl a preferat tehnici ale picturii, a fãcut tapiserie, a fost atras de tridimensionalitate, a fãcut fotografie. Încã din anii 60, atunci când împreunã cu Teodora Stendl, Radu Dragomirescu si Radu Stoica expunea la Bienala Tineretului de la Paris si obtineau un premiu, a existat o preocupare permanentã pentru constructia tridimensionalã. ?Cele patru elemente? asa cum s-a intitulat lucrarea prezentatã de ei erau mari obiecte din lemn, de inspiratie folcloricã. De atunci, multe dintre picturile sale au fost gândite de asa manierã încât sã capete volum, prin înrãmare ele au devenit obiecte, el fiind mereu atent ca ceea ce face sã aibã o anumitã fortã de impact cu spatiul în care este amplasat. Tridimensionalitatea l-a incitat permanent, iar aceste obiecte, cãrti de artist sunt, de altfel, biblioteci miniaturale, ele concentreazã informatie si oferã concomitent plãcerea tactilã, expresia vizualã a semnului.

Descoperim în toatã aceastã operã solid construitã, cu privirea întoarsã de multe ori spre clasicitatea limbajului, plãcerea experimentului. Disponibilitãtile lui Ion Stendl sunt multiple. El a stiut sã foloseascã elementele fundamentale ale limbajului plastic, dar opereazã cu aceeasi lejeritate si în sfera mijloacelor moderne. Fotografia este unul dintre instrumentele preferate, înregistrând cu aparatul ceea ce ochiul de multe ori nu poate vedea, fiind convins de potentialul nebãnuit al acestui instrument care a influentat si poate încã influenta mult plastica. Fotografia aduce câteva elemente esentiale pentru personalitatea lui Ion Stendl. Compozitiile lui sunt de cele mai multe ori concepute asemeni unui cadru cinematografic, au o anume dinamicã, dau sugestia de miscare, de secventã, ne pun într-o relatie de temporalitate cu subiectul, devin elemente esentiale în citirea si întelegerea operelor sale.

Opera lui Ion Stendl se construieste greu, artistul, asa cum ne-a mãrturisit, a distrus mai mult decât a produs, satisfactia apare rar, iar conditia artistului rãmâne munca, înfruntarea cu ?modelul? ce continuã sã reprezinte idealul spre care priveste. ?Pictorul si modelul? este simbolul generic al oricãrei creatii ce nu tine de loc sau timp, ci de un mod specific de cunoastere.


Maria-Magdalena Crisan