Secretele maestrilor sau drumul spre opera finală

Lumea artelor plastice a fost ÅŸi va rămâne, poate, tributară marilor sau micilor secrete care au dat naÅŸtere capodoperelor. Åži totuÅŸi, multe din tainele care le-au adus celebritatea, Å£inute cu străşnicie sub obroc, au ajuns să fie elucidate după secole sau chiar milenii aÅŸtenute peste biografia lor. Ne mai putem întreba, însă, în mileniul III, ce secrete au mai rămas nedezvăluite referitor la capodoperele lumii antice? La grandoarea producÅ£iilor artistice ale RenaÅŸterii? Åži chiar ale ultimelor două secole? Încercând să pătrundem în sanctuarul secretelor lăsate de maeÅŸtrii artei universale - ale căror creaÅ£ii sunt expuse în marile muzee de pe mapamond sau au intrat, pentru multă vreme, în importante colecÅ£ii private - ne-am putea referi la formă, proporÅ£ii, pespectivă liniară sau aeriană, anamorfoză, dinamica miÅŸcării, culori, lumină - detalii evocate, pe larg, în tratate ÅŸi studii care s-au scris despre toate acestea.
Desigur, am putea face o incursiune în arhiva bibliotecilor care deÅ£in informaÅ£ii suprinzătoare despre reprezentările Egiptului antic, unde timp de milenii s-au condensat simboluri cu o forţă uluitoare, unde realul ÅŸi imaginarul s-au contopit într-un întreg, cu adevărat surrealist...
De asemenea, ne-am putea prevala de un secret demult adus la lumină, cel al tehnicii encausticii...
Am putea insista asupra faptului că în jurul anului 1400, odată cu ameliorările aduse picturii în ulei de către Jan Van Eyck, a fost posibilă folosirea glasiurilor. Procedeele la care a recurs pictorul au fost însuÅŸite de Antonello de Mesina, duse în Italia ÅŸi adoptate de toÅ£i portretiÅŸtii. De la acea dată, câÅ£iva maeÅŸtri, precum TiÅ£ian sau Leonardo Da Vinci, au înÅ£eles multiplele soluÅ£ii pe care le oferea această tehnică de aplicare a straturilor fine suprapuse, glasiurile rămânând transparente. Ceea ce a dat posibilitatea redării tuturor etapelor intermediare de la transparenţă la opacitate. La acea vreme, Van Eyck nu s-a gândit că metoda de aplicare a straturilor suprapuse va soluÅ£iona o altă problemă, ÅŸi anume realizarea mult mai uÅŸor a degradeurilor, a culorilor vaporoase, etc., măiestrie atinsă de cei care l-au urmat.

Mergând pe firul istoriei artelor, aflăm că, încă din secolul al XV-lea, pictorii flamanzi, artizani desăvârÅŸiÅ£i, au reuÅŸit să dizolve răşini – îndeosebi ambra – pentru a conferi mai multă stabilitate pigmenÅ£ilor. Secretul amestecului cu diferite uleiuri a fost bine păstrat mult timp. Dar, odată cu revoluÅ£ia industrială a secolului al XIX-lea, marile ateliere au dispărut; artiÅŸtii nu-ÅŸi mai preparau singuri culorile. Au început să le cumpere de la noii fabricanÅ£i... Numai chimiÅŸtii care asigurau o calitate asemenea „bunelor culori de altădată” au reuÅŸit să-ÅŸi impună produsele.
Am putea să ne oprim ÅŸi asupra secretului „camerei obscure”, folosită de mari maeÅŸtri, începând cu secolul al XVI-lea. Poate că nu ne-am fi bucurat astăzi de capodoperele lui Vermeer dacă acesta n-ar fi utilizat-o. Probabil că ÅŸi Caravagio aplica procedeul camerei obscure : se ÅŸtie că nu făcea schiÅ£e preliminare, utilizând vârful de lemn al pensulei pentru a desena conturul personajelor pe un fond de culoare proaspătă. De fapt, utilizarea lentilelor, încă din anul 1420, de către cei care au devenit marii maeÅŸtri ai picturii este evidentă. Progresul considerabil înregistrat în fabricarea lentilelor din sticlă polisată în Ţările de Jos a făcut ca ele să fie exportate la FlorenÅ£a ÅŸi apoi în restul Italiei. Pictorii RenaÅŸterii cunoÅŸteau posibilitatea utilizării lentilelor-oglindă ÅŸi practica proiecÅ£iilor optice. La aceste procedee au recurs ÅŸi Durer, Holbein, Giotto. InvenÅ£iile tehnice nu au trecut neobservate de lumea artiÅŸtilor. „Camera lucida” a fizicianului Wollaston din 1806 – un dispozitiv optic, uÅŸor de transportat, format din două prisme montate pe o tijă la un unghi de 135°– capta o imagine care putea fi vizualizată pe o planşă de desen. În intimitatea propriilor ateliere, Ingres ÅŸi contemporanii săi au beneficiat de facilităţile oferite. Åži încă mulÅ£i alÅ£ii, până în zilele noastre, chiar dacă invenÅ£ia fotografiei, în secolul al XIX-lea, a dus la abandonul realismului pictural în favoarea cliÅŸeului fotografic.
Nu vom intra în detaliile tehnicilor picturale care, în timp, ÅŸi-au dezvăluit tainele ÅŸi au ajuns să fie la îndemâna tuturor mânuitorilor penelului. Nu vom face nici referinţă la cele „50 de secrete magice” ale celebrului Salvador Dali.
Noi vă propunem o întâlnire, la Galeria Veroniki Art, pe cu totul alte coordonate ale „dezvăluirii secretelor”: drumul imaginii către opera „finală”. Etapele preliminare la care noi nu am avea acces. Fiindcă mulÅ£i dintre pictorii zilelor noastre consideră, probabil, că publicul nu este interesat de naÅŸterea unei opere, ci de imaginea ei finală.
Au acceptat invitaÅ£ia noastră de a-ÅŸi dezvălui conceptul artistic ÅŸi căile spre lumina mesajului cuprins în opere maeÅŸtrii Marin Gherasim, Viorel Mărginean, Horea PaÅŸtina, Mihai Sârbulescu ÅŸi Ion Stendl. Iar dincolo de pictura propriu-zisă am simÅ£it emoÅ£ia, tăcerea, ascultarea, lumea de simboluri ÅŸi semnificaÅ£ii, dar ÅŸi capacitatea de a înÅ£elege darul vieÅ£ii a cărui imagine – poetizată sau conceptualizată – încearcă să o transmită tuturor. Fiindcă arta a fost întotdeauna ÅŸi va rămâne bucuria ochilor ÅŸi a spiritului. Niciunul dintre pictorii expozanÅ£i nu este altfel decât îi dictează starea sa interioară. Fiecare ÅŸi-a găsit drumul său, ascultându-ÅŸi privirea ÅŸi sufletul.

Păstrând proporÅ£iile „ascultării privirii”, maestrul Marin Gherasim pictează în spiritul memoriei ÅŸi rememorării. Una din temele predilecte este “Memoria absidei”, căreia i s-a dedicat încă din anii
’70, când bisericile au început să fie dărâmate, ÅŸi cărora pictorul încerca să le “recupereze” memoria, reconstruindu-le în chip simbolic. De atunci, le îmbunătăţeÅŸte ÅŸi le schimbă continuu. În jurul lor, se înlănÅ£uie toate celelalte teme ale artei sale, printre care ÅŸi cea a “fântânilor”. O serie de fântâni fiind prezente chiar în actuala expoziÅ£ie. Maestrul porneÅŸte de la ideea că, într-o epocă eminamente pragmatică, supusă efemerului politic,”trebuie sa ne apropiem de acea forţă tutelară care este divinitatea ÅŸi care are grijă de toate, inclusiv de noi, oamenii”. De aceea se opreÅŸte asupra formelor arhitectonice cu o sacralitate intrinsecă, ce derivă din funcÅ£ia sacră a bisericii. Marin Gherasim este unul din marii pictorii ai momentului, convins fiind că perspectiva spirituală asupra artei va spori, la noi, perpetuarea culturii înalte ÅŸi pe mai departe.
Alt maestru, Viorel Mărginean, alt tip de abordare, altă tematică, dar acelaÅŸi nobil gând, al perpetuării memoriei. Memoria ÅŸi amintirea locului, al plaiurilor copilăriei, unde ÅŸi-a întâlnit “modelul” ÅŸi “profesorul”, adică natura puternică ÅŸi seducătoare. Indiferent că se opreÅŸte asupra peisajelor sale de suflet – cele din Ardeal, de la Cenade, unde s-a născut, “între doi munÅ£i printre care curge o vale”, ÅŸi unde, “stând pe aceste înălÅ£imi “, a început să vadă lumea de sus, „à vol d'oiseau” – sau de oriunde din Å£ară, maestrul Viorel Mărginean ne restituie o impresionantă geografie afectivă. Fără ea am fi fost, neîndoielnic, mai săraci. Margini de sat, ierni la Cenade, nuferi, zboruri, păsări albe, flori din Transilvania, multe flori ÅŸi fluturi, copaci ÅŸi păduri, obcine, turme ÅŸi case, frânturi de ritmuri necuprinse – chintesenţă de privire într-o lume cu adevărat magică, reală sau imagină, căreia ne îndeamnă să-i ascultăm pulsul vieÅ£ii. Există în arta lui Viorel Mărginean atâta vitalitate ÅŸi atâta jubilaÅ£ie cromatică, imposibil de uitat. Fiindcă se întrupează din “natura sa interioară, sufletească”, din amploarea gestului de a dărui.
Cu Horea PaÅŸtina printre noi, ne bucurăm de forÅ£a (re)privirii în miezul sacru al lucrurilor. Maestrul grădinilor învăluite în liniÅŸtea veÅŸniciei ÅŸi în tăcerile infinite ale albului devenit lumină – o lumină pe cât de tainică ÅŸi de ÅŸoptită, pe atât de ocrotitoare – trezeÅŸte în sufletul privitorului dorul după “cunoaÅŸterea pe calea iubirii”. De fapt, prezenÅ£a sa, ca membru fondator în Grupul Prolog, nu face decât să confirme tocmai acest gen de atitudine în relaÅ£ia artistului cu imaginea: un peisaj, o floare, un obiect simplu, banal – de la cana fără toartă la ghiveciul de flori sau ghiveciul cu scăriţă – devin motiv de contemplaÅ£ie sau “adevărate definiÅ£ii metafizice”. Pictura lui Horea PaÅŸtina, considerat unul dintre cei mai reprezentaivi lirici ai generaÅ£iei sale, are darul de a te încărca de liniÅŸtea contemplării, abstrăgându-te din noianul de zgomote ÅŸi redându-te Å£ie însuÅ£i, mai puternic, mai curat sufleteÅŸte ÅŸi infinit mai bun. Artistul însuÅŸi caută liniÅŸtea “în cât mai puÅ£in, în această viaţă a mea, trecătoare, dar răbdătoare”. Åži chiar reuÅŸeÅŸte să o găsească: în natura biruitoare, deci, ÅŸi în sine.
Arta lui Mihai Sârbulescu, unul dintre pictorii importanÅ£i ai generaÅ£iei ’80, are acea forţă specială de a surprinde, la prima vedere, prin solaritatea discursului. Prin francheÅ£ea privirii ÅŸi prin puterea de atracÅ£ie a „sunetelor” pe care le face auzite pasta densă a culorilor, coborâtoare, parcă, din magma vulcanului lăuntric; din explozia firii, neîngrădită în comunicarea cu natura. PuÅ£ini artiÅŸti au ÅŸtiinÅ£a reprezentării esenÅ£ei picturale ÅŸi a spiritului unui loc din întregul său. Mihai Sârbulescu este, fără îndoială, un maestru al infinitelor posibilităţi de a ne induce sentimentul atmosferei. Peisajele de la Balcic, de pildă, sunt desprinse – prin graiul culorii ÅŸi al luminii – din boarea spaÅ£iului transfigurat pe pânza tabloului. Au consistenÅ£a realităţii ÅŸi limpezimea ritmurilor care o compun. Privindu-le, te simÅ£i legat vizual, prin mii de fire, de torentul miresmelor ÅŸi al energiilor binefăcătoare. „Îmi place foarte mult să pictez frunze, flori... Ele mă recreează. Îmi amintesc că Ioan Alexandru le spunea odată studenÅ£ilor săi la un curs pe care l-am audiat ÅŸi eu: «VreÅ£i să ÅŸtiÅ£i cum arată Paradisul? VârâÅ£i capul într-o tufă de iasomie ÅŸi inspiraÅ£i mireasma ei!» Natura prin ea însăşi are ceva eliberator”, se confesa, cândva, maestrul. Iată de ce place pictura lui Mihai Sârbulescu.
Să lucrezi cu sentimentul că meseria este un exerciÅ£iu permanent pentru desăvârÅŸire ÅŸi pentru înnoire; pentru cunoaÅŸtere. Maestrul Ion Stendl face parte din această clasă rară; este un privilegiat al sorÅ£ii. Åži atunci când se află la catedră dar ÅŸi când îÅŸi tutelează „plăsmuirile”, în intimitatea atelierului. Fie că se dedă plăcerii ÅŸi bucuriei de a recurge, în operele sale, la motivele antichităţii greceÅŸti sau ale RenaÅŸterii. Este atras constant de secretele limbajului plastic, trecând cu uÅŸurinţă, de la pictură la gravură sau colaj, de la fotografie la obiect, de la tapiserie la artă monumentală. Poate ÅŸi fiindcă ÅŸtie să transforme imaginea în gând; în confesiune: “Mă simt bine în această lume postmodernă, în care un centaur poate fi mai autentic decât un Ferrari. Mă plimb cu văzul sau cu gândul în minunatul muzeu imaginar, fascinat de comorile văzului de care sunt înconjurat.
După o zi de trudă, mă aÅŸez obosit pe pluta Meduzei ce a eÅŸuat la marginea deÅŸertului de lut ÅŸi revăd întocmirea lucrurilor. Adesea, se cuibăreÅŸte lângă mine melancolia ÅŸi în umbra serii ce se lasă reuÅŸesc să-i spun că mă simt bine în această lume postmodernă în care...”

***

Pentru noi, cunoaÅŸerea drumului spre opera finală are ÅŸi avantajul unui nou început…

Veronica Marinescu