Un maestru al armoniilor, dincolo de timp

 

Puţini dintre creatori reuşesc să-şi dureze "catedrale" dincolo de timp. Să-şi lase spiritul în grija lui.

Excelând în discreţie şi în tăcere senină şi luminoasă, pictorul Niculiţă Secrieriu (1938-2002) este unul dintre cei care şi-au dobândit acest prestigiu. Iar când a înţeles că a interpretat cum a ştiut mai bine partitura propriului său vis - slujind tainei culorii şi înţelepciunii ei infinite - artistul a plecat, poate prea devreme, lăsând toate ferestrele deschise spre opera sa. Fără a fereca vreun gând sau vreun gest care l-au condus spre absolutul devenirii. Fiindcă pornise, de timpuriu, în căutarea sinelui său artistic. De pildă, căutând adevărul. "Eu caut adevărul; mă caut pe mine însumi", obişnuia să afirme. L-a găsit şi a ajuns la sine, treptat, fără a ofensa lumea. Apoi, aflând că lumea e alcătuită din contraste, a început să caute "cheia" împăcării lor. "E important să ştim cum să le armonizăm. Altfel, am dispărea", mărturisea, când şi când, cel căruia îi vom spune, simplu, Secrieriu - maestrul armoniilor. 

Iar cine are privilegiul de a "locui", un timp, în preajma uriaşei sale arhive de gânduri şi gesturi - fie prin voia întâmplării, fie chemat anume - are şi avantajul unic de a-l cunoaşte, aşa cum a fost, cum a simţit şi a trăit. Dar, mai ales, de a-l privi în lumina universului său rafinat.

Galeria Veroniki Art aduce pe simeze - în perioada 29 aprilie - 23 mai - un fragment important din moştenirea artistică a maestrului "împăcării contrastelor", începând de la desenele în peniţă, schiţele, şi studiile din anii debutului, acuarele şi guaşele de mai târziu, până la opera maturiţătii. Peste 50 de lucrări în ulei pe pânză - între figurativ şi abstract - pornind de la tema „genezelor", a "cosmogoniilor", la "oraşe", "himere", "personificări" sau "anotimpuri", trecând prin "aer, apă, foc, pământ" - alături de   zeci de  studii de culoare, compoziţie şi portret, în tehnică mixtă, conturează ampla sa devenire, impregnată de "gravitatea acordurilor şi libertatea lucidă a desenului". Intitulată "Secrieriu, o viaţă, un destin", expoziţia îşi propune, totodată, să introducă privitorul în "laboratorul" intim al plămâdirii gândului, acolo unde, totuşi, "o elaborare prea lucidă ar putea ucide emoţia".

Opera lui Secrieriu - laborioasă, dominată de întrebări şi nelinişti, făcând vizibilă perseverenţa cercetării şi logica dozării, anulării sau temperării contrastelor -  îmbibată de emoţia pură, de căldura afectivă a privirii în interiorul fiinţei, al său însuşi, este asemenea unei simfonii ce se vrea mereu ascultată. Dar, "Lumea lui Secrieriu este cât se poate de reală, numai că ea trebuie înţeleasă ca o proiecţie fabuloasă într-o succesiune de stări lăuntrice", scria Corneliu Antim, în 2003, anul în care îi organiza pictorului,  la Galeria "Apollo", prima expoziţie retrospectivă, in memoriam.

Au urmat alte două retrospective - la Palazzo Correr din Veneţia, în 2005, şi la Institutul Italian de Cultură din Bucureşti, în 2006. Atunci, pictura maestrului a redeschis porţile spre universul său muzical, parcă mai proaspătă ca oricând, mai densă şi încărcată de multiple înţelesuri. Oare, cu câte vieţi se hrănesc "solfegiile" din "Compoziţie II", "Aer, apă, foc, pamânt IV", "Compoziţie X" sau "Aer, apă, foc, pământ VI", toate datând din anul 1999, expuse acum şi pe simezele Veroniki Art? Orice s-ar spune, fiecare în parte seduce prin stranietatea surâsului smuls, parcă, artistului, sub clocotul necuprinsului vieţii; prin singurătatea suportabilă a realului trăit; prin tristeţea înviorată de bucuria întâlnirii cu energia timpului şi cu intimitatea edenului din noi. Culorile sunt puternice, delicate, dramatice sau aureolate de fluidul abia perceput al binelui.

Opera lui Niculiţă Secrieriu se împlineşte, încă şi încă, sub necontenita re-privire a celorlalţi în magma formelor, a  arhitecturilor sale cromatice - eclatante şi savant orchestrate.