Veroniki Art ataca aceasta \\\"rentrée\\\" (colectia ispitirilor de toamna din galerii!) cu o tema* foarte elastica. Pe cât de generoasa, pe atât de riscanta. In afara de nostalgie, propunerea \\\"Memoria locului\\\" emana si un parfum greu de provocare. Fiindca este un pariu anevoios. Misiune in(te)grata. Pentru filosofi, ca si pentru artisti (aproximând mirarea ca ei apartin, totusi, normalului omenesc!). Sa afle cum stam cu asezarea in lume. Unii n-au izbutit nici macar in timpul vietii, daramite apoi.

Dar, cu toate juramintele fiecaruia, precum ca totu-i asa, si nu altminteri (!), adevarul e in alta parte. La Marele Ordonator al Lucrurilor, in rang de Dumnezeu. Ascuns in buzunarul Sau cu vointe. Cât despre noi, ce sa spunem? Doar ca suntem cu totii o mâna de diletanti. Adica, stam deoparte si, calare pe punctul de vedere etimologic, ne delectam!
Insa artistul, daca tot l-am luat la rost (adica, iarasi la etimon, ii masuram \\\"rostul\\\" mintii, ecartamentul dintre firele memoriei!), prezinta un mic avantaj fata de filosof. Spre deosebire de gânditor (sigur, si acesta la rândul lui are dreptate: \\\"die Gedanken sind frei\\\"!), nu izbeste subiectul cu premeditare, nu-l da cu capul de peretii unui program alcatuit cu grija. Nu-si propune: \\\"Astazi voi transfigura artistic locul \\\"X\\\" din tot ceea ce tin minte de când eram eu mic!\\\". El doar (co)memoreaza. Locul lui in lume este suma (sau chintesenta, uneori!) locurilor pe care el le-a vizitat intr-o viata. Nu cu scoala, ci cu encefalul. Mai exact, cu lobul lui cronotopic. Acela care, de altfel, ii inmâneaza in ultima instanta si certificatul de libertate.
Invitatii de la Veroniki Art sunt toti oameni maturi. Deci, au amintiri. In plus, ei nu se joaca de-a vizitatorul in timp si spatiu. Ei chiar fac dovada ca au fost \\\"Atunci\\\" si \\\"Acolo\\\".
Santierul arheologic deschis de Ana Asavei Pietraru are drept centru \\\"Casa cu amintiri a bunicii\\\", in jurul caruia graviteaza planeta copilariei. De aceea, pictura ei are volum, este puternica, tusele sunt solide, pasta creste precum aluatul, totul parca pentru a sustine atributul necesar al indelebilului. Pe partea cealalta, toposul fabulos strafamilial, cu elementele sale de baza - foc, pamânt, vegetal - este nu numai reprezentarea viguroasa a aleanului, dar si un filtru. O sursa de purificare. Prin obiectele din acest univers domestic (recurenta focului din vatra, de pilda, e aproape obsesiva!), se sustine perfect conceptul de curatenie a vietii si a mintii. Corolar: criza artistei curioase s-a dovedit o reusita.
Elena Gabriela Draghici da impresia ca de-abia are timp sa-si semneze viziunile. Atât de rapide sunt ele; niste efleurari, de fapt, ale unor stari emotionale sau de solemnitate ce au sufocat-o când si când, fara preaviz. De aceea, cromatica acuarelei sale (pe care continuam s-o credem ca fiind cea mai potrivita cale pentru a atinge rapid vesnicia clipei de nalucire!) este aparent difuza, ca un vis al locului. Care insa, paradoxal, nu fragilizeaza, ci confera soliditate constructiei \\\"vizitate\\\". Uneori având substrat cultural (Sibiul arhaizat superb!), alteori nu (ciclul \\\"dealurilor\\\" sau \\\"Curtea lui Ioachim\\\"!). Insa in ciuda efemerului, care ar putea indemna la indisciplina, amintirile artistei sunt asezate, molcome, cumsecade. Nu dau navala. Si, odata semnate, ele se eternizeaza imbietor.
Maestrul Marin Gherasim isi permite. Nu numai sa aiba mai multe pomeniri de locuri in timp, dar sa le si rafineze, sa le celebreze, sa le distileze si sa le picure pe alte coordonate decât cele geostationare obisnuite. \\\"Omul a devenit om prin pastrarea memoriei ontologice a faptului de a fi primit inca de la inceput lumina Divina care lucreaza in el. Fara aceasta lumina, omul si-ar pierde esenta.\\\" - crede artistul. In folosul celor care sunt dispusi sa-l asculte, in timp ce el mestereste la puritatea absidelor sau ii evoca si omagiaza pe martirii crestini ai spatiului spiritual autohton. Fara de al caror pathos in credinta, lumea noastra ar fi fost infasurata intr-o rectangularitate atroce, ca o pedeapsa. Si-asa!...Identitatea vietii noastre inseamna la Marin Gherasim, de fapt, fixarea in mit a privilegiului de a fi. \\\"Suntem câta memorie a lucrurilor esentiale avem!\\\" - ne murmura la ureche maestrul. Dupa care, isi vede mai departe de mitocoseala lui la arhetipuri.
Aureliu Razvan Ionescu are memoria marita. A atins deja valoarea de 8.000(!). De la pitorescul \\\"picior de plai\\\" sau \\\"gura de rai\\\" (sigur ca le-a bagat si pe ele in seama, e neindoios, numai ca nu le-a lasat asa, de capul lor, ci le-a topit in noile viziuni!), a trecut granita, pasind usor in zona simbolurilor anterioare. A civilizatiilor sandvicizate. \\\"Se spune ca primele orase ar avea o vechime de 8.000 de ani, asadar, multe straturi care s-au asezat au facut ca noi sa vedem astazi emotional aceasta implacabila realitate\\\" - considera artistul ca justificate aceste \\\"tarâmuri\\\" personale. Tablourile sale nu sunt de la Directia \\\"Arhitectura\\\" a primariei. Imaginea ciclului \\\"Orase regasite-Orase suprapuse\\\" e nepamânteana. Are o grosime luminiscenta. E pentru prima oara când intre ceea ce a existat si ceea ce vede el, artistul pune, cu rabdare, opt mii de straturi de lumina. Aureliu Razvan Ionescu este autorul celui mai tulburator si fascinant Plan Urbanistic Temporal!
George Paul Mihail e suparat rau. Pe dezordinea lumii. Pe ceea ce exista fara sa fi trecut prin aprobarea minutiei sale. Exagerând cu masura, putem spune ca tot ceea ce nu este filigranat de artist nu are dreptul la existenta. George Paul Mihail este un bijutier iesit cu penita in Piata Mare. Este un orfevru capabil sa refaca pe hârtie tot ceea ce-i cade maiestuos sub ochi: palate, catedrale, piete, biserici, castele. Si, care, daca li se pune in fata imaginea, isi recunosc culpa: \\\"Da, eu sunt, Stavropoleos!...Eu, Voronet!...Eu, Curtea de Arges!...Eu, San Marco!...Eu, Cazinoul din Constanta!...Eu, Castelul Peles!...Da, noi suntem, cu toatele, aidoma!...Ca o boala de nervi egala cu noi insene!\\\". Pe lânga lucrarile lui trebuie sa treci mimând nonsalanta. Caci, daca te opresti si te uiti cu atentie la ele, s-ar putea sa recurgi politicos la acea faimoasa remarca nationala: \\\"Asa ceva nu exista!\\\". Opera lui George Paul Mihail nu este atât de patrimoniu, cât de matrimoniu. Cu timpul. Care, contrar aparentelor, are rabdare cu duiumul.
Buletinul de analiza al lui Radu Oltean e plin de contradictii ce dau de gândit. S-a nascut la Bucuresti, dar a scotocit cu ochii si creionul toate maruntaiele Ardealului. A terminat Arte Plastice, dar trei ani de zile a desenat etichete de detergenti, bere si sucuri. Este un exemplar (de) artist tânar, dar manifesta atitudini mosnegesti, aplecându-se spre marturii din secolele 17, 18 si 19. In loc sa-si vada sanatos de arta pentru care a facut studii, l-a pus naiba ca, intre 2001 si 2003, sa se imbolnaveasca definitiv de istorie. A ilustrat, la \\\"Humanitas\\\", trei carti tematice semnate de Neagu Djuvara. S-a amorezat naprasnic de hartile vechi, de costumele militare antice si medievale, de planurile oraselor transilvane si de patrimoniul sasesc. Din aceste legaturi neprimejdioase au iesit, de pilda, replicile planurilor de odinioara ale unor orase precum Bucuresti, Timisoara, Cluj, Sighisoara, Brasov, Sibiu. In esenta, nu numai actul unei curajoase voinicii de arta, ci si un melanj stralucitor de grafica, pictura si istorie. Daca ar fi trait in secolele pe care le iubeste asa de tare, Radu Oltean ar fi fost in mod sigur mâna cu penel a unui burgmeister destoinic.
*) Memoria locului, pictura-grafica (Ana Asavei Pietraru, Elena Gabriela Draghici, Marin Gherasim, Aureliu Razvan Ionescu, George Paul Mihail, Radu Oltean), Galeria Veroniki Art