Noblesse oblige (II) ªi celelalte lucrãri vin sã completeze aceastã viziune. Existã în expoziþia Erosul verii ºi aceastã replicã vorace deci, precum în lucrãrile lui Midvichi, care asociazã femeia, în contrast erotic, cu peºtii rãpitori, precum ºtiuca sau ºalãul, dupã cum formele frînte, rãsturnate, descompuse într-un balet aerian, cu sugestii foetale, menþinînd o persuasiune a confuziei creatoare, le întîlnim în replica lui Nicolae Maniu, un p ictor care trãieºte de mult în Franþa ºi care expune pentru prima oarã într-o galerie particularã din România. El mai este prezent cu o lucrare de mari dimensiuni (146/89 cm), numitã Ambiguitate, dar ºi printr-un catalog formidabil din care putem lua cunoºtinþã de complexitatea ºi originalitatea acestui mare pictor, practic necunoscut la noi. Este meritul Veronicãi Marinescu sã ne ofere o astfel de premierã absolutã. Acurateþea expresiei ºi rafinamentul compoziilor sînt susþinute ºi de un ambalaj pe mãsurã, adicã impresionante sînt ramele tablourilor, ca la marii pictori ai Renaºterii, cum vedem la Luvru sau la Prado. ºi ce contrast faþã de ramele tablourilor Rodicãi Poiatã, de pildã, sau faþã de cele neînrãmate ale lui Lucan. Arta lui Maniu emanã ambiguitate ºi confuzie creatoare, fiind susþinutã de o mãiestrie care ne duce cu gîndul la Velazquez sau la alþi clasici. Cu mijloacele lor, Maniu reinventeazã pictura, schimbã perspectivele, creeazã noi raporturi între obiecte ºi personaj, între luminã ºi clarobscur, între prim-plan ºi planul general, o inventicã apropiatã de arta lui Salvador Dali. Mãiestrie clasicã ºi efect modern. Compoziþiile neaºteptate, uneori cu tentã suprarealistã, provoacã mister, un mister emoþional, profund. Ce rol joacã confuzia creatoare am arãtat într-un eseu aplicat la spectacolul lui Andrei ªerban dupã Pescãruºul, în care regizorul tocmai acest lucru a urmãrit, sã ne provoace o iritare, o nelãmurire, care sã ne trezeascã, necesarã unei resuscitãri participatorii la joc. ªi Maniu ne propune acest joc, aºa cum ºi Veronica Marinescu le-a propus artiºtior un joc erotic. Plastic, efectul este miraculos. Însã ºi mai important este reculul, evadarea într-o eroticã bucolicã, diafanã, floralã, ca o întoarcere în timp. Astfel, sculptoriþa Reka Csapo Dup realizeazã o viziune boticellianã în bronz, dar ºi în stilul Art Nouveau, asociind femeii, în chip ironic, instrumentul numit trombon, dar mai ales Florian Lucan, care, prin seria sa de Coloane vegetale, dar ºi de covoare florale, ne introduce într-un univers edenic. Totul este sãrbãtoresc, ceremonial. Parcã ne aflãm în ambinaþa spectacolelor de la curtea Regelui- Soare, cînd Vatel crea reprezentaþii erotice într-un decor pe care l-am putea numi, prin asociere cu lucrãrile lui Lucan, „tapetul lui Dumnezeu\". ªi nudurile cu peºti ale lui Midvichi þin de o evadare exoticã, oricum, asocierile sînt originale, explicaþia fiind cã artistul este un copil al Deltei. Un joc erotic, prin edulcorare ºi desuetudine, sînt ºi lucrãrile Marilenei Murariu, care decupeazã nuduri în imagini siropoase, cu efecte constructiviste. Culorile sînt spãlãcite, intenþia este de dizolvare, comparativ cu Midvichi, unde contrastul este puternic, culorile sînt pregnante, dovadã cã peºtii lui, chiar ºi decapitaþi, precum capetele de peºti aflate ca într-o vitrinã la Muzeul Antipa, sînt extrem de vii. Este un spectacol acvatic sublim ºi devorator. Cu totul aparte este arta Rodicãi Toth Poiatã. Artista are o privire ciudatã, care se regãseºte ºi în creaþia sa. O creaþie în care combinaþia dintre real ºi ireal produce un efect suprarealist, ca la Maniu, în fond, nu întîmlãtor o parte din lucrãrile artistei au fost aºezate lîngã cele ale lui Maniu. La Poiatã, formele erotice sînt rupte parcã dintr-un Foetus care nu s-a dezvoltat ºi a generat deformãri fizice, precum este lucrarea Dincolo. Personajele cuplului dorm, cu picioarele îmbîrligate ºi aratã ca niºte mortãciuni, sugerînd ideea cã dragostea le-a epuizat, le-a stors. Sînt cadaverice, parcã scoase din bestiarele Holocaustului. Doar mãrul de lîngã ele creeazã un contrast puternic, emanã viaþã. Din aceeaºi categorie fac parte ºi alte tablouri, cu personaje feminine dezgolite, în poziþii nefireºti, ghemuite, precum Crepuscul sau Cupa, cu braþe ºi urmeri ca niºte lãnci, de parcã s-ar feri ºi apãra de ceva. Retrase în sine, speriate, aceste personaje par rãstignite, precum Christosul galben al lui Gauguin. De un suprarealism ºocant este ºi pînza numitã Gemene, un fel de maternitate, care are în loc de sîni, prunci. Apoi, în acelaºi stil îmbîrligat este ºi imaginea cuplului din Nod, fixat într-un lung sãrut, cum ar spune Eminescu, iar Prag face referinþã la gestul mirelui de a trece pragul casei cu mireasa în braþe. Dar ºi replica artistei la tabloul lui Bouguereau este originalã: tînãra pleacã, iar Eros o învãluie cu aripa lui ºi îi ºopteºte în ceafã: „Nu ºtii ce pierzi!" Atunci ea întoarce puþin capul. Va mai pleca? Va rãmîne? (Va urma)