Respiraţii culte şi oculte Galeria „Veroniki Art", a Fundaţiei Europene Drăgan, a preîntîmpinat Învierea Domnului cu o expoziţie de excepţie, Respiraţii creştine, deschisă pînă la mijlocul lunii mai, în care expun picturi, sculpturi, desene, vitralii şi tapiserie unii dintre cei mai de soi artişti plastici români, precum Ion Grigore, Vlad Ciobanu, Ştefan Pelmuş, Mihai Dumitru, Viorel Grimalschi, Ion Iancuţ, Vasile Pop-Negreşteanu, Victoria şi Marian Zidaru. Curatorul Veronica Marinescu, distins critic plastic, oferă o expoziţie-model, să ia aminte şi alţi expozanţi, care se prezintă fără nume, fără catalog, fără titluri la lucrări, cum am semnalat de atîtea ori. Să vină aici şi să vadă cum se organizează şi prezintă o expoziţie, aşa cum vedem la galeriile din Londra, Paris sau New York. Din capul locului trebuie să spun că ceea ce m-a frapat la lucrările expuse a fost nota de rafinament, ştacheta estetică foarte ridicată. Explicaţia stă în talentul artiştilor, dar şi în faptul că ei sînt reprezentanţii poporului român. Numai un popor vechi poate să producă o artă rafinată, iar lucrările expuse sînt expresia acestei vechimi. Şi e suficient să ne referim la tema expoziţiei, care e religioasă, creştină, ortodoxă. Acest fundament este pus la baza expoziţiei. Care se înscrie într-un datum. Acest datum există, e temelia de la care pleacă artiştii. Ei nu au inventat Predania, dar sînt moştenitorii ei. Artiştii nu fac aici decît să o interpreteze, fiecare pre limba lui. De pildă, Vasile Pop-Negreşteanu nu a inventat toaca, dar creează din ea un spectacol unic, lăsînd să se vadă urmele bătăilor în ea, cu beţele ca de tobă aflate la baza ei. Predania este seva inspiraţiei, atotputernică. Semnificativă în acest sens ni se pare a fi arta lui Ion Grigore, în care citim ca într-un hrisov toată greutatea şi adîncimea credinţei străbune, în lucrări precum Lumina credinţei, Serafim, Ouă roşii sau seria biserici, pe care le stilizează într-o manieră neopointillistă, ca o broderie de vis, ca într-un decor de spectacol pascal. Figurativul se converteşte într-un arhetip nonfigurativ. Faţă de acest reper aproape abstract, care sugerează în stop-cadru eternitatea, lucrările unui Viorel Grimalschi, bunăoară, precum Maică Protectoare şi Spaţiu de Buna Vestire, sînt deja interpretări, modificări ale modelului reprezentat, Maica fiind ca un teuton protector avînd deasupra un cer crăpat, iar spaţiul, ca un colţ de încăpere, propune o aşteptare, o prezenţă prin absenţă. La fel de radicale în interpretare sînt şi lucrările lui Vasile Pop-Negreşteanu, în care crucea apare ca o şină ruptă, iar labele picioarelor Mîntuitorului stau deasupra ei, sugerînd o verticalitate infinită, ca la El Greco, aşa cum Heruvimul albastru apare cu o aripă de după o poartă de fier. În schimb, Chipul Creatorului este precum un semn infinit, un Omega pe un lemn aurit, prelungit cu o pînză pictată în acrilic. Simboluri creştine stilizate, de parcă sînt scoase din cosmogonia lui Bosch, din magia paradisiacă, sînt lucrările lui Ştefan Pelmuş, tot exerciţiul cromatic fiind aplicat simbolurilor creştine, ca în Profet, Eva sau Heruvim, unde recunoaştem peştii, potirul sau paharul cu vin, coroana cu spini, cuiele, mielul sau pîinea, dar mai ales viţa de vie, care inundă tabloul transformîndu-l într-o oază de verdeaţă, într-un acvariu sui-generis. Imaginaţi-vă acea clasică icoană pe sticlă care îl reprezintă pe Mîntuitor şi viţa de vie care iese din coasta lui. Din pensula lui Pelmuş iese aceeaşi magică frunză de vie, presărată în tot spaţiul pictural, ceea ce îi conferă o aură decorativă, festivă, de sărbătoare, contrar imaginilor vorace şi groteşti ale lui Bosch. La fel de festivă şi sacră este şi Biserica, precum un clopot, a Elenei Murariu, dar mai ales fenomenala Troiţă a lui Marian Zidaru, ca o coloană infinită de mici troiţe, sau Serafimii săi cuvîntători cu mai multe aripi, ca şi Templul cu ghem al Victoriei Zidaru, o idee genială, care sugerează infinitatea actului sacral, fiindcă, într-adevăr, un templu nu trebuie să aibă sfîrşit, el se strînge sau se deşiră, cum arată şi Vasile Pop într-o crucioaie negreşteană de-a sa. Rafinamentul acestor opere poartă pecetea estetică a unui demers stilizant ocult, mistic, îndeosebi lucrările lui Pelmuş şi Zidaru. Expoziţia e plină de simboluri creştine recognoscibile, reconvertite în viziuni plastice oculte, individuale, personale, de la desene ca Simboluri şi Maica Domnului cu Pruncul ale Sofiei şi, respectiv, Ştefaniei Grimalschi la Rostitorii lui Vlad Ciobanu sau la Clopotul lui Ion Iancuţ, sculpturile acestuia amintind ca stil de Monseniorul Ghika al lui Anghel. Spectaculoase sînt şi lucrările lui Ion Cadar, forme insolite din sticlă şi metal, ca Înger luptător sau un Lazăr înfăşat ca o mumie, după cum o notă aparte o constituie seria ocultă de Chipuri a lui Mihai Dumitru, ce reînvie tehnica encaustică pe lemn, adică pictură în ceară. De altfel, fiecare lucrare are o notă aparte. Şi e suficient să vedem cum ocultează Ion Grigore simbolul creştin numit hrismon, cum recompune monograma christică. Iar ceea ce a făcut Veronica Marinescu este remarcabil, întrucît a pus în evidenţă acest aspect de unicat, dat fiind că a lăsat lucrările să respire, adică a lăsat spaţiu între ele, ca şi între artişti, pe care i-a combinat în săli separate. Adică curatorul a evitat îngrămădeala, un fapt care se întîmplă curent, cum a fost retrospectiva iniţiată de Vasile Parizescu la Muzeul Cotroceni. E timpul să fie organizate şi de către UAP numai astfel de expoziţii de calitate ca la Galeria „Veroniki Art”, pentru că ele sînt adevăratele imagini vii, adevăratele cărţi de vizită ale poporului român.