Galeria Veroniki Art a propus, pentru primele două luni ale anului 2010, expoziţia colectivă de pictură, obiect şi desen Ritmuri pe alb. Cinci artişti contemporani, Constantin Albani, Dan Bota, Anca Maria Constantinescu, Rodica Anca Marinescu şi Vasile Pop-Negreşteanu sînt prezenţi la Veroniki printr-o serie de lucrări al căror numitor comun este albul. Ritmurile expoziţiei trimit cu gîndul spre pictura românească interbelică, acea perioadă prolifică în care s-au şi cristalizat, de altfel, piaţa de artă şi gusturile comanditarilor. Coordonatele de atunci sînt parţial valabile şi astăzi. Relaţiile multivalente dintre tradiţie şi modernitate îşi au, în continuare, locul lor în artele vizuale ale perioadei strict contemporane.

Revenind la Ritmuri pe alb, exponatele selectate nu vizează răsturnarea experienţei vizuale anterioare, dar nici nu se înscriu într-o posibilă categorie, pe care o vom numi, doar în acest context, „ceea ce ne-am obişnuit să vedem în toate muzeele". În continuare, vom comenta, mai degrabă, criteriul de realizare a expoziţiei, decît lucrările în sine şi pe artişti, deoarece un eveniment plastic reuşit nu este echivalent, în mod automat, cu eventuala alăturare a unor capodopere. De altfel, catalogul editat de galerie conţine toate informaţiile în acest sens.

Albul, ca element unificator, este învestit, în discursul curatorial, cu atribute ale păcii, liniştii, purităţii. Văzut drept semn al vieţii şi al morţii, acesta este echivalat axiomatic cu binele, fără a se suprapune totuşi peste tiparele simbolismului. Strict vizual, albul introduce în sistem(ul selecţiei) ideea prezenţei şi absenţei. Este vorba, dacă cititorul doreşte, despre lumea albului mat al apusului, care absoarbe subiectul, conducîndu-l spre nocturn sau de albul strălucitor al răsăritului.

„Unii afirmă că nu este culoare - ne spune curatorul expoziţiei, Veronica Marinescu -, deşi în Antichitate făcea parte din cele trei culori de bază, alături de roşu şi negru. Se folosea încă din Paleolitic, în reprezentările animaliere din peşteri. Mii de ani mai tîrziu, este întrebuinţat în pictură şi frescă, pentru prepararea suportului, iar odată cu utilizarea hîrtiei în tipografie, ca suport pentru text şi imagine. În acest context a fost considerat grad zero al culorii, sau absenţă a acesteia. În viziunea lui Kandinsky, problema culorii trecea dincolo de domeniul esteticului, albul semnificînd simbolul unei lumi în care s-au evaporat toate culorile, în calitatea lor de proprietăţi ale substanţelor materiale."

În toate culturile şi pe toate meridianele, albul este asociat cu elementele diurne şi este considerat opus al negrului. Descompunerea sa în cele şapte culori ale curcubeului (dintre care ochiul poate distinge şapte sute de nuanţe) îi conferă statut(ul) unificator. Valorile date de pictură sînt diferite totuşi de cele ale simbolisticii, oricît de tentante ar fi asociaţile libere. Derivarea culorilor, pure ori compozite, cu griuri (alb şi negru) vizează acordurile cromatice, consonante sau disonante. 

Aristotel, în Poetica, observa că „minţile exacte nu au încredere în pictura colorată. Cele mai frumoase culori aşezate la întâmplare dau mai puţină plăcere decât un desen în alb-negru". Kant desconsidera, la rîndul său, culoarea, care ar fi doar element de „farmec" al picturii, recunoscînd desenul ca „singurul obiect potrivit pentru judecăţile de valoare". Culoarea este narcotică, manipulativă, înşelătoare. Privitorul care gîndeşte - dacă e să ne luăm după filozofi - visează, în secret, la o pânză albă.

Cu plecare de la Ritmuri în alb, ne amintim că, în 1993, Guggenheim SoHo Museum organiza expoziţia Singular Dimensions in Painting, în care alburile austere ale lui Martin, Rauschenberg şi Ryman sînt puse în relaţie cu negrurile elegante ale lui Reinhardt, Stella şi Serra. MoMa a expus pînze(le) albe ale lui Robert Ryman (peste optzeci de lucrări).

Aceste expoziţii par să ţină de revenirea picturii monocrome şi minimaliste. Totuşi, în acţiunile la care facem referinţă, a existat surprinzător de puţin entuziasm teoretic, de tipul celui care a inspirat cîndva radicalismul culorii şi al spaţiului gol. De data aceasta, absenţa culorii şi imaginii nu mai provoacă reflecţii existenţialiste grave. Chiar şi tradiţia creştin-romantică a interpretării metafizice pentru monocromie pare să se fi epuizat, în context artistic. Pictura în alb nu mai este o oglindă a căutării interioare sau o deschidere luminoasă către divin. În principiu, nu se mai filozofează pe tema albului.

Aceste consideraţii ţin de tendinţele internaţionale din artele vizuale ale ultimelor două decenii, cele spuse neavînd legături directe cu momentul bucureştean care face obiectul articolului de faţă. Ideea care ne interesează este că există un „acolo" şi un „aici" şi că sîntem cu toţii parte a aceleiaşi lumi, inclusiv din punct de vedere cultural.

Continuînd o idee expusă anterior, expoziţiile reuşite, cum este şi cea de la Veroniki, stabilesc un bun cadru de receptare a lucrărilor, creează dialogul vizual între exponate şi stimulează intelectual privitorul. Putem fi de acord sau nu cu obiectele expuse, dar important este ca acestea să fie puse în valoare, să li se dea şansa de a exista prin calităţile artistice. Fiecare om înţelege lucrurile pentru care este pregătit. Crearea mai multor nivele de receptare reprezintă, în acest sens, o mişcare salutară.